Cea din noaptea de pe urmă

Cea pe care o știai, /A căzut într-o fântână

Și de acolo strigă :”stai!”

Strigă sieși într-o doară!  Stai, opreste-te si taci!

Cea care erai odată e aici, ascunsă-n valuri

Te privește!…

20160513_234957

Văd ceva, dar e-n întuneric.  Ce zici, aprindem lumina?

Nu știu unde am lăsat-o, poate n-am avut-o întruna.

N-ai avut-o. Sigur, nu.

Ci o ai, dar e ascunsă.

Vezi de sapă și dezgroapă /  Cea dintâi inima sacră.

Semnele le vezi, ori ba?

Văd ceva, o licărire.  O fi lumina ceea?

Haide sus, întinde mâna / Poate se îndură Cerul

Și te scoate  și pe tine/ Din fântâna asta seacă

După atâta plâns ș-amar / Nici un strop din Sfânta Apă

N-ai păstrat și pentru iar.

Știu,  ești goală și tăcută / Doar ecoul se destrăma

Și transmite fără teamă

Celei de pe urmă ramă.

 

Purpose(s)

Viața nu așteaptă pe nimeni!

Pe când era o fetiță,  visa să ajungă în Paradis. De fiecare dată când închidea ochii. Nu știa exact unde este, știa doar că este.20160817_180913

Apoi s-a lovit de viață. Trăia în fiecare zi căutând Paradisul. Acela de dinainte de naștere,  de concepție.  Mergea pe stradă și își imagina că fiecare pas pe care îl făcea o aducea mai aproape de nemurire. Picta fiecare borcan din casă în culorile curcubeului și apoi le scotea în soare.

Așa vedea Paradisul,  clipa, eternul.

Visa mai mult cu ochii deschiși.  La ce era, la ce putea să fie.  Nu dormea aproape deloc  de teamă că va pierde sosirea acelui moment.

Așa a trecut tinerețea ei. Au trecut persoane care ar fi vrut să o iubească,  visuri care ar fi vrut sa fie atinse. Dar ea nu vedea.  Aștepta.

Așteptarea luase sfârșit intr-o zi de mai, pe la 10.13 și ceva. Seara, cred. S-a trezit in Paradis înconjurată de alte suflete, colorate și calde. De munți și copaci, de ape si lumină, de fluturi și iarba.

Ăsta e Paradisul?

Zise: Ai fost mereu acolo. Trebuia doar sa ridici ochii de jos, să trăiești, nu să aștepți.

Viața nu așteaptă pe nimeni.

 

Ploaia la un pahar de meditație

Meditația asculta ploaia și visează la gândul vacantei interstelare

La început de toamna aurie, si-au dat întâlnire.  Ea înceată și greoaie, cealaltă puțin mai vioaie.

-De ce vreți sa va întâlniți,  le întreb.

-Știi ce, de milenii fac aceelași lucru. Sunt obosită.

Cealaltă, venind grăbită zice:

-Ce ai soro, crezi ca ceea ce fac eu e maxim? Stai tu si privește îndrăgostiții la început cum mă privesc și își fac sute de promisiuni. Apoi da filmul inainte  și pe unul dintre ei o sa-i vezi cu șiroaie curgând agale peste obraz.  Ce le zici atunci, ca ce e val ca valul trece? Ca apa nu va inceta  sa cada doar pentru ca ei s-au despărțit?  De la mine vor alinare, îndrumare și sa spal durerea. I can’t!20160920_183048

-Stai linistita  ca apoi vin la mine. După câteva luni se agata de mine. Incep încet, încrezători și plini de energie. Deși nu o au. Dar ce le-a mai rămas sa încerce? Doar e în trend  sa faci și asta. Și încerca, azi, mâine și etc. Dar se gândesc la noaptea de care  vorbeai, te văd pe tine și sunt de fapt acolo. Nu reușesc sa rămână lângă mine. E mai ușor de lucrat cu copiii.

-Eu pentru asta  încă muncesc. Mulțumesc Șefului ca i-a creat. Când mă văd se fac  una cu mine, râd și se joaca, ma arunca in sus, ma fac baloane si ma imbratiseaza. Imi dau un scop, înțelegi? Adulții ăstia știu doar sa se plângă, mereu și mereu. Scopul meu e sa devin o picătură eterna.

-Ma faci sa rad…picătură.  De ce, sa o iei de la capăt?

-Tocmai tu întrebi?  Parcă erai aia zen, care creează un pod peste prăpastie și o scara în orice gaura. Chiar ai renunțat la tine?

-Mă gândesc la pensie, vreau sa plec într-o vacanta interstelara. Pe meleagurile alea nu am de munca. Sa văd ce zice Șeful.

-O sa-ti zică ce mi-a zis și mie: ca scopul tău e suprem și ca o sa fii în vacanta când fiintele  astea  raționale o sa se trezească. Le iubește prea mult.

-Scopul meu acum e sa văd ce face Gândul.  Vagabondul acela îmi îngreunează mereu munca. Se bagă peste tot.

-Te las, soro. Se strâng norii, time to work.

Concert de ploaie în tonalități diferite

Cade fără graba, mereu fidela unui ritm predispus.  De sus nu face zgomot,  e înceata și blândă.  Coboara pe ciment, sunetul ei e rigid, înfundat.  Aluneca pe acoperișuri de fier, tonalitatea ei e grava și ascuțită.  Cade în bălți formate, și se transforma în apa. Alta apa. Apoi patrunde printre frunzele copacilor,  de pe una, pe alta…fără graba și fără zgomot.

Acum cade ca o poveste nesfârșită, ca și cum nu ar mai exista mâine. Exista seara asta și e suficient.  Sper ca la moartea mea ea sa sune toate tonalitățile rigide. Ca marșul armatei spre război.  Ca milione de mingi aruncate de la etaj. Nesfârșite mingi.

Acum curăță si răcorește, se gândește și se răzgândește.

Când tot ce credeai ca știi se izbește de zid

De ceva vreme mă confrunt cu o situație dificila pe care încerc sa o înlătur  pentru ca îmi afectează starea mea interioara. Nu are legătură cu mine, ci cu o prietena. Ajunsa în impas cu ea însăși, cu sufletul ei . Iar eu sunt un spectator. Am încercat sa-i fiu alături,  așa cum  am știut,  poate am știut greșit. Habar n-am. Ea însă e închisă ca o cutie fără cheie. Se autodistruge și nu-I pasa. De fapt ea zice ca e bine.  Ca în sfârșit isi va găsi liniștea. Azi am aflat ca încă bea.

Mă simt neputincioasa în fata cuiva care nu vrea sa vadă ca are o problema. Ca va pierde tot. Ca se va pierde. Ca eu sunt dar și ea trebuie sa fie.

Ce e de făcut?  Poți ajuta pe cineva care nu vrea sa fie ajutat? Il poti accepta lângă tine dacă îți provoacă stres, neliniște și neputință?  Care e limita?

E o situație plina de necunoscute și de piese care nu se leagă.  Restul e doar fum. S-ar putea naște ceva etern. Dar nu se vrea.